Observator de Valcea

Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) informează că este disponibilă aplicaţia IPA online, prin intermediul căreia fermierii care intenţionează să solicite sprijin pe suprafaţă completează electronic cererea de plată.
Astfel, pe baza unui nume de utilizator şi a unei parole de acces furnizate de APIA, fermierul accesează IPA online şi completează electronic declaraţia de suprafaţă. Unul dintre avantajele utilizării IPA online constă în faptul că fermierul nu mai are nevoie de hărţi pe hârtie. Mai mult, în urma digitizării parcelei, sistemul măsoară şi afişează suprafaţa digitizată, iar pentru a verifica localizarea corectă a parcelei, solicitantul poate utiliza un instrument de măsurat. Dacă fermierul nu este sigur de localizarea parcelei, se poate deplasa în teren pentru a identifica anumite elemente de reper.
Ulterior, cu această declaraţie de suprafaţă, completată electronic şi tipărită, fermierul se prezintă la Centrele APIA pentru depunerea cererii de plată. Alături de declaraţia de suprafaţă, fermierul trebuie să completeze un formular cu date de identificare ale exploataţiei şi o anexă în care bifează schemele/măsurile de sprijin solicitate. Pentru fermierii care au depus cereri în anii precedenţi, formularul de identificare este pretipărit, fiind actualizat doar dacă au apărut modificări faţă de datele anterioare.
Campania de depunere a cererii de plată pentru schemele/măsurile de sprijin pe suprafaţă SAPS 2010 se derulează în perioada 1 martie – 17 mai 2010, însă declaraţia de suprafaţă se poate deja completa electronic prin accesarea IPA online.

Mănăstirile din zona Horezu vor fi scoase la lumină prin intermediul unui proiect ce vizează reabilitarea infrastructurii şi crearea unui nou traseu turistic. Monumente istorice de o importanţă semnificativă pentru cultura vâlceană, cele trei mănăstiri: Hurezi, Bistriţa şi Arnota au acum oportunitatea de a arăta lumii adevărata lor valoare.
Gheorghe Niţă, primarul oraşului Horezu spune că s-a găsit deja o soluţie prin care să se revigoreze turismul în zona celor trei mănăstiri faimoase pentru valoare lor unică şi caracterul de monumente istorice. „Compartimentul de Integrare Europeană din cadrul primăriei noaste şi cel al Consiliului Judeţean Vâlcea au avut o întâlnire la mănăstirea Bistriţa, alături de reprezentante ale măicuţelor de la Horezu, Arnota şi Bistriţa. Acolo s-au pus pe hârtie unele planuri pentru a demara cât mai repede proiectul. Avem pregătite unele studii de pre-fezabilitate dar şi un studiu tehnic special făcut pentru drumul ce va lega Mănăstirea Horezu de cea de la Bistriţa. E vorba de o porţiune de 4,5 kilometri în aşa fel încât turistul să nu mai fie nevoit să iasă la drumul naţional pentru a ajunge de la Horezu la Bistriţa”, explică primarul din oraşul Olarilor. Edilul şef din Horezu spune că proiectul ce se discută în aceste zile vizează de asemenea şi reabilitarea drumurilor de acces către lăcaşurile de cult dar şi amenajarea de parcări pentru turişti. „Se vor construi parcări pentru cele trei mănăstiri, fiecare fiind dotată cu grupuri sanitare moderne pentru turişti”, a explicat Gheorghe Niţa.

Drumul către Mânăstirea Arnota mai are de aşteptat
Drumul ce urcă pe Arnota nu poate fi prins în proiectul de reabilitare, situaţia acestuia fiind, după spusele primarului Niţă, mai delicată. „Arta mare va fi să vedem cum vom reuşi să prindem în proiect şi finanţarea drumului spre Arnota. Problema este una mai delicată deoarece, chiar dacă acela este un Drum Judeţean este folosit în majoritatea timpului de către cariera din zonă. Nu se poate vorbi deocamdată de investiţii în acest drum deoarece nu s-a clarificat situaţia. Se poate vorbi totuşi de o parcare lângă mănăstire”, explică Niţă. Edilul şef din Horezu spună că lăcaşul de cult a îmbrăcat o haină nouă de ceva vreme şi datorită transformării acestuia în mănăstire de maici. Tot mai mulţi turişti doresc să viziteze monumentul dar starea drumului care urcă până la Arnota este destul de proastă.

Lumina în Peştera Liliecilor
Primarul Gheorghe Niţă spune că se va încerca prinderea în proiectul de dezvoltare a zonei şi peştera Liliecilor. „Aici este puţin mai dificil pentru că trebuie obţinute foarte multe aprobări , acorduri şi avize pentru a lucra în interiorul peşterii. Deocamdată dorim să refacem poteca de acces către peşteră şi de asemenea să reabilităm sistemul de iluminat care nu prea mai face faţă în condiţiile actuale”, mai spune primarul. Proiectul de dezvoltare al zonei Olteniei de Sub munte mai presupune, potrivit edilului şef din Horezu şi amenajarea accesului către Culele de la Măldăreşti precum şi contruirea unei parcări moderne în spaţiul adiacent drumului judeţean ce trece pe lângă aceste monumente istorice. (Sergiu MIR)

Mănăstirea Dobruşa din judeţul Vâlcea este un adevărat colţ de Rai, rupt de lumea mult prea agitată. Plasat într-un cadru natural unic, lăcaşul de cult adăposteşte doar două sfultele măicuţa şi stareţul mănăstirii. Schitul e renumit pentru faptul că în vecinătatea acestuia există Metocul Episcopiei, locul în care se prepară cele mai bune vinuri ale Bisericii.
Pentru a ajunge la micuţa Mănăstire Dobruşa din comuna vâlceană Ştefăneşti, vizitatorul nu are decât să urmeze drumul proaspăt asfaltat, la capătul căruia se găseşte lăcaşul de cult. Un edificiu modest, ridicat în vremuri demult apuse, de ctitori încă necunoscuţi pentru specialişti, schitul Dobruşa adăposteşte astăzi doar două suflete, pe cel al sorei Nicoleta şi al păritelui călugăr Ioanichie, stareţul lăcaşului. Atunci când noi am ajuns la Dobruşa, prin curtea mănăstirii, sora Nicoleta îşi făcea treburile obişnuite întinzând câteva rufe la uscat. “Aici suntem doar doi vieţuitori, care ne ocupăm de toate cele trebuincioase. Avem de muncă în fiecare zi, fie prin curtea lăcaşului ori pe la metoc , fie cu animalele pe care le creştem aici”, ne spune Sora Nicoleta, ce mai apoi se oferă să ne arate interiorul mănăstirii. Un edificiu micuţ dar impunător prin vechimea lui, schitul se încadrează armonios in cadrul natural în care înaintaşii au găsit de cuviinţă să îl construiască. “Hramul mănăstirii este «Intrarea Maicii Domnului în Biserică», chiar dacă în momentul construirii ei a avut alt patron spiritual. Oamenii vin aici mai mult duminica şi în timpul sărbătorilor pentru că zona este foarte frumoasă”, ne mai povesteşte Sora Nicoleta.

O istorie zbuciumată
După ce aprinde o candelă la Icoana Maicii Domnului, din faţa intrării în altarul lăcaşului de închinăciune, sora Nicoleta ne istoriseşte câte ceva despre mănăstire. “Aflată la 15 kilometri de Drăgăşani, edificiul este unul aşezat pe cea mai veche fundaţie de mănăstire din Oltenia, cu ctitori necunoscuţi. În anul 1520 aici se înfiinţează un schit de călugări din daniile lui Jupân Radu. După o sută de ani, familia Buzeştilor repară imobilul, iar în 1675 mănăstirea intră în circuitul religios. Între anii 1907 şi clădirea intră într-o stare avansată de degradare, vieţuitorii de la vremea aceea părăsind schitul. În 1927 se reconstruieşte şi este din nou redat cultului. Ultima reparaţie importantă a fost făcută în 1962 când Episcopia i-a redat înfăţişarea iniţială, înlăturându-se tencuiala şi adăugirile anterioare. Clădirea a fost consolidată şi acoperită cu şiţă, iar la ora actuală este declarată monument istoric”, spune sora Nicoleta. Pe lângă schit a mai fost ridicată o casă nouă şi s-a plantat vie prin împrejurimi.

De la Dobruşa pleacă vinul Prea Sfinţitului
Episcopia Râmnicului administrează la Dobruşa şi Metocul, cramele bisericii unde se prepară cu grijă cele mai bune vinuri liturgice. Sora Nicoleta ne spune că în metoc lucrează cinci oameni, angajaţi de Episcopie să aibă grijă de lichidul preţios. “În împrejurimi avem cam 10 hectare de vie, de care trebuie să ne îngrijim. Chiar astăzi stareţul e plecat cu oamenii pe care îi tocmim în vie pentru a face lucrările care sunt necesare în această perioadă”, ne explică sora Nicoleta.

Poligonul armatei a ajuns camping pentru turişti
Mai jos de mănăstire, după ce se termină asfaltul, localnicii ne povestesc că  s-ar afla un poligon de trageri al armatei pe care se pare că nimeni nu îl mai foloseşte. Tot cei care locuiesc în preajma lăcaşului de cult spun că pe timpul verii poligonul se transformă în camping pentru turiştii care trec în drumul lor şi pe la Dobruşa. Despre cei doi locuitori ai schitului, sătenii spun că sunt oameni foarte harnici şi liniştiţi şi că mereu îi văd trebăluind fie la vie, fie prin curtea mănăstirii şi chiar cu animalele pe izlazul din apropiere. (Sergiu MIR)

Două maşini ARO şi o Dacie Papuc traversau satul Dobruşa, comuna Ştefăneşti, de la un capăt la altul. Claxonau într-una, iar din loc în loc, oamenii din autovehicule se mai opreau şi strigau cât îi ţineau puterile! Vaaaar, vaar, var, var, de vânzare. Vărarii, de fel din judeţul Argeş, sunt opt fraţi, care împreună cu tatăl lor îşi câştigă existenţa vânzând un produs, care deşi la mare căutare printre constructori, la sat îl cumpără doar ţăranii să-l bage în fântâni sau să văruiască pomii.
Trei maşini, două ARO şi o Dacie Papuc, obosite de miile de kilometri parcurşi, traversează agale satul de la un capăt la altul. Când văd un sătean pe la porţi, unul dintre şoferi scoate capul pe fereastră şi întreabă: “Nu vrei să cumperi var, e ieftin şi bun”. Omul răspunde cu da sau nu, iar uneori, mai întreabă, aşa, dintr-o bucată. “Păi cu cât îl dai?”. “E doar un leu kilu’, adică 10.000 d’ăia vechi!”, vine răspunsul şoferului. Când careva se hotărăşte să cumpere, opreşte tot convoiul. “Iau şi eu să pui în fântână, să dezinfectez”, zice o femeie îndoliată, cu care intrăm în vorbă. “Mi-a murit soţul, un om care se ocupa cu împăiatul păsărilor, de o boală la stomac şi e tare greu!”, spune bătrâna. După ce a pus într-o cratiţă bolovanul cu var, vărarii au luat cei doi lei şi dădeau să pună în mişcare convoiul de maşini. Am profitat de ocazie şi… pe fugă, i-am întrebat câte ceva!

O viaţă la limita supravieţuirii
“Vărarul şef” este Gheorghe Tărăraru (53 ani), din Mălureni-Argeş. El conduce un ARO, iar la volanul celuilalt ARO este un alt fiu, iar Papucul este condus de un ginere de-al său. “Noi suntem o familie de vărari. Trăim din muncă cinstită şi nu este deloc prea uşor. Am opt copii şi împreună ne ocupăm cu vânzarea varului. Nu este cine ştie ce afacere, mai ales că litrul de motorină a sărit de 4 lei. Dar decât să furăm, mai bine muncim cinstit! Cu maşinile astea pe care le vedeţi am colindat ţara-n lung şi lat. Am ajuns până la Corabia, la Dunăre, la Călăraşi. Varul bolovani, aşa cum îl vindem noi, nu-l prea mai cumpără decât bătrânii. Îl iau să-l bage în fântâni, să le dezinfecteze, să văruiască pomii sau vreo cameră prin casă. Marii constructori nu cumpără de la noi, deşi varul nostru este mult mai bun decât cel care se găseşte în magazine”, spune vărarul şef. Unul dintre fii ne povesteşte că munca de a extrage piatra de var din munte, de la Meteaş, este una de… Sisif. Efortul este foarte mare, iar câştigul atât cât să nu mori de foame. “Păi tata, când să alimenteze maşina cu motorină nu a văzut la pompă şi în loc să bage motorină de 100 de lei a băgat de 400 de lei. Noroc că l-a cunoscut vânzătorul şi ne-a dat pe încredere, iar după ce vindem varul, trebuie să ne întoarcem să-i dăm omului banii”, ne-a spus unul dintre fii. Pentru că oamenii se grăbeau, vărarii au pus maşinile în mişcare. Pornim şi noi, iar în urma noastră se aude un strigăt: “Hai bă, veniţi cu toţii, că maşina lu’ tata nu mai porneşte. Trebuie s-o împingem că am prin rădăcini aici!” . Pe uliţele satului glasul vărarilor se pierde parcă în neant: Vaaaar, vaar, var, var, de vânzare. Ieftin şi bun! (Dorel ŢÎRCOMNICU)

În cele 25 de blocuri din oraşul minier Berbeşti se trăieşte ca vai de lume! Oamenii nu au apă caldă şi nici căldură, iar printre “cutiile de chibrituri” câini comunitari jigăriţi îşi duc veacul pe terenuri virane pe unde nu există nici urmă de alee sau rond de flori. În locul terenurilor de joacă pentru copii sunt coteţe şleampete, hidoase, în care locatarii îşi ţin lemnele şi cărbunii cu care se încălzesc.
Când ajungi la Berbeşti te cuprinde un sentiment de tristeţe. Oraşul care mai degrabă seamănă cu o comună un pic mai răsărită, are un aspect dezolant. Şoseaua care traversează urbea de la un capăt la altul, pare să fi supravieţuit în urma unui bombardament, iar de îndată ce îţi arunci privirea în balcoanele apartamentelor, n-ai să vezi muşcate sau te miri ce alte flori care să-ţi zâmbească-n ferestre. Te întâmpină, în schimb, imaginea şocantă a ferestrelor şi uşilor smulse, a zidurilor scrilejite, a mirosurilor pestilenţiale greu de suportat care vin de la subsoluri, tăindu-ţi parcă orice poftă de viaţă.  Ca o ironie a sorţii, localnicii numesc un astfel de cartier…. “Cotroceni”. Şi ca şi cum asta n-ar fi îndeajuns, unul dintre oamenii care mai încearcă să mişte ceva în oraşul năpădit de gunoaie, să mai deschidă un magazin, un local, poartă numele fostului conducător FSN-PSD al României. Cu toate acestea, “Cotroceni”-ul din Berbeşti este un cartier “în ton” cu vremurile suportate cu stoicism de aceia care îl locuiesc.

15.000 de euro cel mai scump apartament
Deşi multe apartamente sunt nelocuite, este un paradox că la Berbeşti există o listă de aşteptare pentru primirea unei locuinţe. Primarul oraşului, medicul veterinar Aurel Ştefan, ne-a spus: “Avem depuse la Primăria Berbeşti 122 de cereri pentru primirea unei locuinţe. Ar fi o ideea foarte bună dacă s-ar găsi un om de afaceri care să investească în construirea de locuinţe. Beneficiari ar fi, pentru că dacă vă uitaţi, sunt pline cârciumile şi discotecile!”. În Berbeşti sunt 25 de blocuri ce totalizează 1125 de apartamente. Dintre acestea 56 de familii stau cu chirie. “Există situaţii în care suntem nevoiţi să evacuăm mai multe familii, pentru neplata datoriilor”, spune alesul. Preţul celui mai scump apartament din Berbeşti nu sare de 15.000 de euro, dar locuinţe pot fi cumpărate şi cu… 3.000 de euro. Mulţi dintre proprietarii de apartamente au plecat care încotro şi au părăsit locuinţele, care ulterior au fost devastate. Locatarii rămaşi nu au format o asociaţie de proprietari prin care să-şi apere drepturile, SACET-ul, la care acţionar majoritar este Consiliul Local, fiind singurul care se… “îngrijeşte”, ca vai şi amar, de soarta berbeştenilor.

Eu nu ştiu ce înseamnă apă caldă la bloc
Am încercat să stăm de vorbă cu mai mulţi localnici dar, parcă prea grăbiţi, oamenii răspundeau în doi peri. În cele din urmă reuşim să dialogăm cu un locatar aflat la balcon, la etajul patru. Dumitru Babi (57 ani) a fost minier şi are o pensie de 700 de lei/lună. Îl invităm să coboare, dar omul refuză politicos, aşa că purtăm un dialog de la distanţă. “Păi… numai viaţă la bloc nu este asta! A luat foc centrala, prin 1990 şi de atunci nu am mai avut apă caldă. Şi până-n ‘90 apa caldă nu ajungea decât până la etajele unu şi doi, aşa că eu nu ştiu ce-i aia apă caldă. Iarna ne încălzim cu lemne şi cărbuni, că de-aia ne-am făcut coteţele astea în faţa blocului, că nu o să dorm cu cărbunii la capul patului! Dacă s-au văruit vreodată scările blocului? Nici vorbă! Păi să vedeţi cum este la subsol şi ce mirosuri se emană de acolo, că-ţi vine să o iei la fugă, mai ales vara când încep căldurile alea mari”, spune omul. Din apartamentele blocurilor cenuşi, se înalţă hornuri de tablă prin care este evacuat fumul de la sobele cu lemne sau cărbuni.

Dacă ai ajuns la Berbeşti, trebuie să fugi cât mai repede
Un tânăr care tocmai se îndrepta să intre în scara blocului, Valentin Ionuţ Cârstea, ne spune: “Aici e moarte sigură. Ăsta e un oraş fantomă, că altminteri nu se poate numi, simplu… oraş. Dacă vreodată ai nimerit aici, trebuie să fugi cât poţi de repede, oriunde. De aceea cei mai mulţi tineri pleacă dincolo, că la Berbeşti n-au nicio perspectivă”, spune tânărul destul de… “mârâit” pe locurile natale. Întrebăm unde este piaţa centrală a oraşului şi avem surpriza ca o femeie să ne apostrofeze. “Nu vedeţi! Este chiar sub ochii voştri! Când bate vântul trebuie să mă feresc să nu zboare vreo tablă şi să-mi ia gâtul”, zice cea care ne arată câteva mese, în jurul cărora nici ţipenie de om. Sediul Poliţiei orăşeneşti este aşa de înghesuit, în scara unui bloc, că abia dăm de el, iar poliţiştii “fericiţi nevoie mare” simt şi ei, la fel ca toţi ceilalţi, “binefacerile” oraşului care moare pe fiecare zi. Puţin câte puţin! Dar sigur! (Dorel ŢÎRCOMNICU, Sergiu MIR)

Cu ani în urmă, contra unor salarii compensatorii dolofane, dar care în scurt timp au devenit banii inflaţionişti cu care nu s-a mai putut face mare lucru, s-a declanşat o amplă campanie de restructurare a domeniului minier. La Berbeşti erau vreo 10.000 de ortaci, iar acum, dintre aceştia au mai rămas doar 1.000. Într-o conferinţă de presă pe tema restructurărilor din sectorul minier, ex-prefectul de Vâlcea, Nicolae Curcăneanu, anunţa că disponibilizaţii vor fi ajutaţi să se reprofileze pe piaţa muncii, iar la insistenţele ziaristului spunea atunci că  “minerii se pot face pălăriei şi pot să-şi deschidă ateliere de pălării”. Ani au trecut pe răboj, iar în oraşul lămpaşelor nici urmă de ortaci-pălărieri. Edilul oraşului, medicul veterinar Aurel Ştefan spune: “Deşi au rămas puţini, cariera Panga nu face faţă cererilor de cărbune de pe piaţă. Cel puţin cinci ani de-acum încolo va mai fi cărbune de extras din zonă”. Oraş minier, Berbeştiul nu arată nici de departe că s-ar dezvolta, că civilizaţia şi prosperitatea oamenilor s-ar vedea de îndată ce îi treci poarta de intrare. Exceptând activitatea de extracţie a cărbunelui, în rest, secţiile de producţie din oraş le numeri pe degetele de la o mână.
Statistic, din cei 9.000 de mineri care au părăsit domeniul minier, doar 30-40 de femei şi-au găsit de lucru la o secţie de croitorie. Primarul PC-ist Aurel Ştefan, prins pe picior de… minoritate în Consiliul Local Berbeşti se vaietă că n-a prea avut de ales şi orice încercare de a dezvolta o afacere în zonă s-a lovit de consilierii “Gigi-contra”, care au majoritate. “Nu prea avem unităţi de producţie. Un italian a venit şi a făcut o făbricuţă de construcţii metalice la care lucrează vreo 15 angajaţi. Străinul a vrut să închirieze câteva grajduri şi să-şi extindă afacerea, urmând să dezvolte la Berbeşti o herghelie de cai de rasă. Aceştia urmau apoi să fie exportaţi, dar la consilieri nu s-a găsit înţelegere. Aşa că italianul şi-a deschis la Mădulari afacerea cu herghelia, numai că furajele vine şi le ia de aici, de la noi din zonă. La atelierul de confecţii metalice din Berbeşti construieşte toate accesoriile pentru un hipodrom, de la adăposturi, garduri, jaloane. În rest, mai avem o secţie de mobilă, cu vreo 7-8 angajaţi, care lucrează pentru comenzi interne, o bancă cu trei angajaţi şi alţi câţiva vânzători la magazinele şi localurile din oraş”, spune edilul. La o asemenea putere economică nu este de mirare că tinerii, aţâţi câţi au fost, au plecat care încotro. Nimeni nu ştie care pe unde sunt! “Păi la alegeri, pe listele de vot sunt vreo 4.000 de oameni şi doar dacă se prezintă 2.500. Oricum prin Spania, Italia, Grecia, Marea Britanie sunt plecaţi cu sutele”, se destăinuie edilul.

Amanetul, afacerea care merge… ca pe roate
Luând în calcul numărul berbeştenilor care au dreptul la ajutoare sociale, statisticile par pe cât se poate de optimiste. “Dacă în 2004 aveam 200 de dosare ale celor care beneficiau de ajutoare sociale, acum, în 2008, avem doar 88”, spune alesul. O explicaţie există! Fără alternativă, aceia care au mai rămas, au găsit o soluţie salvatoare. Înfăptuirea politicii demografice a urbei! S-au pus oamenii pe făcut copii, iar cu o alocaţie de 200 de lei pe lună nici vorbă să te mai încadrezi în cuantumurile prevăzute de lege pentru primirea ajutorului social. Că lucrurile stau chiar, expresia “bunăstării” se poate vedea la amanetul din oraş. Deschis de curând, afacerea merge.. ca pe roate. Singurul lucru care se amanetează este… aurul. Deşi tinerii sub 18 ani nu pot depune eventuale bunuri ale… babacilor, cei care ţin afacerea în picioare sunt tinerii căsătoriţi. Îşi amanetează inelele, verighetele cu câteva zile înainte de salariu, fac rost de bani de pâine şi cele trebuincioase şi apoi la prima chenzină, sau la prima alocaţie a ăluia mic, depun banii şi îşi recuperează obiectul. Dacă-l mai recuperează! (Dorel ŢÎRCOMNICU, Sergiu MIR)

Cândva un oraş prosper, odată cu restructurările masive din minerit, Berbeştiul se afundă de la o zi la alta în mizerie. Pentru orice trecător ocazional care bate aşa zisele străzi de la un capăt la altul, imaginea urbei îţi lasă un sentiment de tristeţe, de oraş pustiu, unde timpul bate pasul pe loc. E dezolant să vezi blocuri din care lipsesc ferestre, uşi. Să simţi mirosurile pestilenţiale de la subsolurile “cutiilor de chibrituri”, să vezi magaziile cu lemne şi cărbuni, combustibil cu care berbeştenii îşi fac focul şi îşi încălzesc apa din apartamente şi asta pentru că nu există altă variantă. Construcţia şcolii începută şi ea cu ani în urmă, a stagnat, iar culmea ironiei, micuţii fac naveta de la oraş la sat. În locul  spaţiilor verzi, al aleilor frumos pavoazate, nu vezi decât câini vagabonzi şi ei prea slabi, prea jigăriţi. Sunt câinii vremurilor pe care le trăiesc oamenii locului. Oraşul în care un fost prefect vâlcean anunţa triumfalist cu ani în urmă, în cadrul unei conferinţe de presă, că disponibilizaţii din minerit se vor reprofila şi vor face “ateliere de pălării”, nu are nici urmă de miner-pălărier. Doar un amanet, câteva cârciumi, un atelier de croitorie şi un unul de construcţii metalice. Gura târgului, vorbeşte că şi minerii, aceia care au mai rămas, au salarii de mizerie şi muncesc de se snopesc. “Păi la un miner adevărat revin vreo cinci şefi”. În rest, pe străzile Berbeştiului circulă mai multe căruţe cu boi şi cai decât maşini, iar până şi puţinele discoteci care îi atrăgeau pe tineri şi-au “restrâns activitatea”. Natura moare pe fiecare zi câte puţin, satele pleacă cu morţi şi biserici cu tot din faţa escavatoarelor gigant care scot cărbunele din subteran, iar tinerii, atâţi câţi au mai rămas şi n-au apucat drumurile pribegiei, prin ţări străine, vorbesc despre Berbeşti ca despre… oraşul fantomă. Deşi ajutoarele sociale s-au redus, soluţia celor care n-au părăsit oraşul a fost să se apuce de făcut copii! (Dorel ŢÎRCOMNICU)

La Centrul de bătrâni de la Costeşti, 57de oameni ajunşi la vârsta a treia trăiesc povara singurătăţi. Cei mai mulţi dintre ei sunt bărbaţi, care, după ce partenera de viaţă le-a trecut în nefiinţă, singura cale de supravieţuire a fost să se retragă într-un centru de bătrâni. “N-am vrut să fiu o povară pentru nimeni, copiii au viaţa lor, aşa că, cu pensia mea am recurs la această soluţie”, spunea unul dintre proaspeţii veniţi în azil. Persoane de vârsta a treia, unele grav bolnave, fiecare îşi trăieşte propria dramă.
Când am ajuns la Centrul de bătrâni de la Bistriţa-Costeşti, mai multe persoane în vârstă stăteau la soare în faţa “casei”  lor. Numai că, pentru a sta de vorbă cu câţiva dintre ei, am avut nevoie de OK-ul dat de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Vâlcea. Cu mici inadvertenţe şi neînţelegeri din partea psihologului căminului, care a dat dovadă de mai mult exces de zel decât era cazul, am putut schimba câteva cuvinte cu oamenii din Centru. Aşa cum ne spunea şi asistenţa medicală Lidia Cacoveanu, din cei 57 de asistaţi, doar 17 sunt femei, restul fiind bărbaţi. “Rămaşi singuri după moartea soţiilor, bărbaţii se descurcă tot mai greu şi de aceea recurg la metoda instituţionalizării. La Centrul de la Bistriţa, care a luat fiinţă în anul 2006, au fost aduşi bătrâni din fostele centre din Zătreni, Păuşeşti şi Măciuca. Trei dintre ei erau persoane imobilizate, unul decedând în urmă cu câteva săptămâni”. Când un bătrân trece în lumea cealaltă, colegii de suferinţă nu-l însoţesc. Drumul până la cimitir e prea departe, trece chiar şi peste un pârâu, iar povara bătrâneţilor e atât de mare încât ceilalţi renunţă să participe la ritualul înmormântării. Procesiunea este una extrem de săracăcioasă, doar câţiva angajaţi ai Centrului ducând pe ultimul drum pe omul care a trecut, smerit, în Împărăţia Cerului.

Imobilizată în Căminul de la Lungeşti, aşteaptă să-şi revadă fiica
În camerele unde îşi duc traiul zilnic cei 57 de bătrâni este curăţenie şi atmosfera pare de bun augur. Geamuri de termopan, lenjerie curată, televizor în camerele cu patru paturi. Din când în când mai apar şi scurt-circuitări, aşa cum a fost cu unul dintre bolnavi care a vrut să-l omoare cu cuţitul pe colegul lui de cameră, pe motiv că… sforăia. Alteori, mai pleacă vreunul în sat şi uită să se întoarcă, sau vine pe trei cărări, adesea fiind “ajutat” de vreunul dintre poliţiştii din comună, să descopere drumul de unde a plecat. În spatele fiecărui om ajuns la Centru se ascund drame de tot soiul. Într-una din încăperi l-am găsit pe Ionel Floreşteanu, de 81 de ani, din Craiova. A fost revizor contabil la Departamentul Agriculturii, filiala din Râmnicu Vâlcea. Bătrânelul acceptă să schimbe câteva cuvinte cu noi! “Am fost în Căminul de la Păuşeşti-Măglaşi. Acolo condiţiile erau groaznice, treceau şobolanii noaptea peste noi. Nu se compară condiţiile de acolo cu cele de aici, unde este incomparabil mai bine”. Bătrânul povesteşte propria sa traumă prin care a trecut şi cum de-a ajuns la azil. “Soţia mea a murit în urmă cu 14 ani. Am avut o casă la Râmnicu Vâlcea, dar acum nu mai am nimic, acolo un vecin şi-a construit o vilă. El este singurul om care mă mai vizitează, că-n rest, sora mea nu a trecut niciodată pe la mine.  Am o fată care este în Centrul de la Lungeşti, imobilizată într-un cărucior. De la vârsta de şapte ani a suferit o encefalită şi de atunci nu a mai putut merge. Este foarte inteligentă şi îmi este dor de ea. N-am mai văzut-o de şase ani, iar zilele acestea voi merge cu o maşină a centrului să o vizitez”. La gândul că va merge să-şi vadă fetiţa, pe obrajii bătrânelului se scurg câteva lacrimi. “Regrete, regrete, dragii mei!”, se consolează bătrânelul.

Fost primar la Roşiile, asistat la Bistriţa
Pe un pat din aceeaşi încăpere, Costică Străchinescu este un alt asistat al azilului care locuieşte în aceeaşi cameră. “Am fost primar la Roşiile şi pe vremea Cooperativei Agricole de Producţie şi după”. Îl întrebăm când… după şi răspunde. “E multă vreme de atunci, nici eu nu mai ştiu prin ce an să fi fost”. Dom’ primar este o persoană agreabilă, iar asistenta Lidia Cacoveanu se aşează pe pat şi-l ia după gât. “Nea Costică are doi fii, sunt ingineri la Râmnicu Vâlcea. La sfârşit de săptâmână, odată îl vizitează unul, săptămâna cealaltă îl vizitează celălalt!”, spune asistenta. Într-o cameră alăturată, se aud pocnituri, doi bătrâni reparând de zor la un vestiar. “Ne-a venit un alt bătrân şi trebuie să-l ajutăm să se instaleze”, ne spune nea Vasile Urşanu. El este cel mai iscusit meşter al azilului, aşa că din trusa lui nu lipsesc fel de fel de ustensile. “Mai vin bătrânii să le repar o umbrelă, să le pun un flec la pantof. Uitaţi, am făcut chiar un făraş”, ne arată meşterul, opera lui. Nea Vasile Urşanu a avut ghinon cu… carul. În anul 2000, pe când se întorcea cu soţia către casă, a fost accidentat de o maşină. Femeia sa a murit pe loc, iar el a fost grav rănit. “Mi-au băgat tije la picior şi chiar şi acum, după opt ani, îmi sângerează, pentru că nu s-a mai vindecat”, şi ne arată rănile sângerânde prin pansament.

“Copiii mei nu au timp pentru mine”
Cel mai nou venit la Centrul de bătrâni din Bistriţa-Costeşti este Gheorghe Ştefan, de fel din Drăgăşani. A fost inginer la Cernavodă, iar acum este pensionar. Omul merge foarte greu, cu ajutorul unor cârje, aşa că va trebui să-i aducă masa în cameră. Îl întrebăm de ce a ales calea de a veni la azil şi ne răspunde cu nonşalanţă. “Copiii mei nu au timp de mine. Au şi ei viaţa lor! Cu pensia pe care o primesc am zis că vin aici şi o să mă simt mult mai bine, că nu vreau să fiu o povară pentru nimeni”. Emoţionante şi sfâşietoare declaraţii ale unui bătrân. Vieţii aflate în derivă, vieţi paralele sau de cele mai multe ori răpuse de singurătate! O lume în care oricare dintre noi putem fi protagonişti fără voie! (Dorel ŢÎRCOMNICU; Sergiu MIR)

Bărcuţe cu motor pe lac, piste pentru rolleri şi atletism şi o insulă, ca-n paradis, în noul parc Batca
În timp ce multe spaţii verzi din “inimile” oraşelor se distrug din dorinţa unora de a ridica construcţii impunătoare din care să stoarcă banii cu nemiluita, în “oraşul  viilor” au început lucrările celui mai mare parc, care se vrea un paradis pentru locuitorii din zonă şi nu numai. Lângă Batca, primarul urbei, ing. Gheorghe Iordache a început punerea în practică a unui proiect… de zile mari. Un parc sportiv şi de agrement din care nu vor lipsi ştrandurile, ambarcaţiunile cu motor de pe lac, terenurile de sport, pistele de atletism, locurile de joacă pentru copii şi mulţi, mulţi arbori dintre cele mai diverse specii. În imediata apropiere se vor constui două hoteluri cu grădini de vară şi terase.
Proiectul de înfiinţare a unui parc în oraşul Drăgăşani este finanţat de Ministerul Mediului şi costă nouă milioane de euro. Primarul oraşului, ing. Gheorghe Iordache, un om care nu a fost niciodată indiferent în legătură cu spaţiul verde al oraşului, susţine că Drăgăşaniul avea nevoie de un plămân puternic, astfel încât natura să-şi refacă echilibrul. “Lângă Batca vom construi un parc de agrement şi sportiv în acelaşi timp, parcul central al oraşului care se va întinde pe o suprafaţă de 6 – 6,5 ha. Acesta va avea două ştranduri, vor fi bărcuţe şi ambarcaţiuni cu motor pe lacul a cărui alimentare cu apă se va face din sursă naturală, din izvoarele naturale Batca. Până în toamna acestui an, lucrarea, care acum este în toi, urmează să se finalizeze”, a spus primarul urbei, PNL-istul Gheorghe Iordache.

Amfitetru cu 900 de locuri şi grădină cu arbori exotici
În mijlocul lacului alimentat de izvoare naturale a fost deja concesionată o insulă, iar lângă acest imens spaţiu verde se află în construcţie două hoteluri cu 25 de camere fiecare, cu grădini de vară şi terase. Fiind şi un spaţiu unde se vor pregăti viitorii sportivi, din parcul Batca nu vor lipsi trei terenuri de sport, piste de atletism, un amfitetru cu 900 de locuri, dar şi alei inclusiv pentru…  rolleri, două locuri de joacă pentru copii. La acestea se adaugă un modern patinoar. Primarul oraşului Drăgăşani, Gheorghe Iordache, ne-a spus: “În acest parc vor fi şi foarte mulţi arbori. Dorinţa mea este ca acest spaţiu să devină un parc botanic, unde să poată studia elevii de la Liceul Agroindustrial din Drăgăşani. Vreau să înfiinţez o adevărată grădină botanică cu toate speciile de arbori care există în România sau să aduc specii din alte ţări, dar se pot aclimatiza în spaţiul acesta”.  Am întrebat câţiva elevi care îşi făceau veacul în micuţul parc al oraşului care este părerea lor în legătură cu noul parc, iar reacţia a fost una pe măsură: “Idea e super! Avem şi noi unde ne distra, unde ne face lecţiile de botanică şi poate aşa mai află lumea că Drăgăşaniul există nu numai prin proasta reputaţie a hackerilor”, ne-a spus Mirela Daniela Mătuşoiu, elevă la Liceul Agroindustrial din localitate.

În zece ani Drăgăşaniul va ajunge un oraş turistic european
Înainte de război, în Drăgăşani au existat 11 hoteluri şi nouă bănci. Acum în “oraşul viilor” mai sunt două hoteluri în funcţiune, două pensiuni şi alte două hoteluri în construcţie. “În zece ani de acum încolo, oraşul Drăgăşani va deveni un oraş european, turistic”, spunea alesul. Primii paşi au fost deja făcuţi. Inginerul Gheorghe Iordache a început amenajarea unui parc dendrologic în care se vor planta peste 600 de arbori, de specii rare, provenite din peste 70 de ţări. Mai mult decât atât, edilul urbei vrea să construiască un monument simbolizând strugurele “Victoria”, monument înalt de 14 metri şi care va putea fi văzut la o distanţă de 25 de kilometri, chiar şi din municipiul Slatina. (Dorel ŢÎRCOMNICU)

Ascunşi de ochii lumii, oamenii din cătunul  Liliacu, comuna Stoileşti  îşi duc cu greu traiul, luptând mereu cu grija zilei de mâine. Izolaţi şi uitaţi parcă până şi de Dumnezeu, localnicii din vârful dealului au o singură dorinţă, aceea de a avea un drum omenesc care să ii scoată odată pentru totdeauna către lume. Situaţia locuitorilor micuţului cătun este cu atât mai dificilă cu cât, din cele câteva zeci de familii, numai o singura persoană lucrează pentru a-şi întreţine copiii şi soţia. Dacă pe timpuri, locul arăta ca un colţ de rai, iar oamenii ce munceau pământul prosperau, în prezent singura sursa de venit a celor din Liliacu nu mai este decât ajutoarele sociale primite de la primărie. Realitatea dură arată că toată aşezarea îşi duce viaţa de azi pe mâine cu o brumă de bani.
Cătunul Liliacu, ce aparţine comunei vâlcene Stoileşti se află, neştiut de nimeni pe vârful unui deal greu accesibil, impracticabil maşinilor. Am ajuns la cele câteva zeci de case adunate pe platoul dealului după un urcuş susţinut, timp în care ghidul nostru ne explică că pe potecile abrupte pe care ne chinuim sa le escaladam, locuitorii cătunului şi copii acestora fac naveta în fiecare zi. Ni se pare un drum imposibil, o caznă ce pentru un om normal ar fi dificil de suportat. Liliecenii l-au învăţat însă pe de rost, unii dintre ei spun că îl pot parcurge şi cu ochii închişi. După ce ne aventurăm printre căsuţele sărăcăcioase dar proaspăt văruite ca pentru un început de primăvară, poposim la casa lui Ion Bimbirică. Bătrânul de 68 de ani trăieşte în ultima casă a cătunului, în locul unde se opreşte şi călătoria noastră. „Eu stau cu fiica şi cei doi nepoţi în căsuţa aceasta şi ne gospodărim aşa cum putem. E foarte greu să ştiţi, pentru că trăim numai din ajutorul de la primărie şi din alocaţiile copiilor”, se plânge moş Ion în timp de trage cu nesaţ dintr-o ţigară. Soarele începuse să bată cu putere aşa că vârstnicul îşi făcu curaj să ne povestească mai multe.

“Pe vremea lui Ceauşescu trăiam ca în sânul lui Avram”
“Înainte, pe vremea lui Ceauşescu, toată lumea avea de lucru aici. De aceea ne-am făcut şi case pe vârful acesta de deal. Tot platoul era plantat cu pomi fructiferi şi nu duceam lipsă de nimic. Trăiam ca în sânul lui Avram, pentru că aveam de toate. Creşteam porci, vaci, chiar şi oiţe, ne făceam ţuica în cazanele noastre  şi nu ne mai controla nimeni pe vremea comuniştilor. Nu ajungea nici dracul până aici aşa că reuşeam să trăim bine”, spune moş Bimbirică zâmbind şugubăţ. Bătrânul se plânge că acum, la vremuri noi, totul devenit mult mai dificil şi că în ultima vreme faptul că drumul care duce spre satul lor a devenit de netrecut, le-a încurcat şi mai rău ritmul după care trăiesc. „E greu domnule, mai ales pentru cei mici. Eu am doi nepoţi care merg în fiecare zi la şcoală, şi trebuie să parcurgă foarte mult pe jos”, spune bătrânul. Omul ni se mai plânge că primarul nu a trecut pe la ei decât în campania electorală şi că singura faţă oficială care se încumetă să urce dealul Liliacului este medicul de familie, nici acela însă la intervale regulate.

Singurul om cu serviciu vrea să se mute din cătun 
Din toată suflarea de oameni care populează platoul din vârf de deal numai unul singur lucrează pentru a-şi întreţine familia. Restul se bazează pe ajutoarele sociale acordate de către primărie şi pe alocaţiile copiilor. Cu cât mai mulţi copii, cu atât mai multe alocaţii. Nu este şi cazul lui Nicolae Toma, care a hotărât să le ofere celor trei fiice un viitor mai bun. „ Eu lucrez la o fabrică din Râmnicu Vâlcea, iar programul meu presupune ca o săptămână întreagă să fiu departe de casă. O las pe soţie să se ocupe de fete, să le supravegheze cu şcoala. Nu mai am de gând să stau mult aici, pentru că nu avem nici un viitor. Aştept acum să îmi aprobe banca un împrumut pentru că vreau să îmi cumpăr  un teren în comuna Nicolae Bălcescu. Aş vrea să îmi fac o casă acolo şi să ne mutăm, dar asta se va întâmpla peste ceva timp. Important e însă că vreau să fac ceva cu viitorul fetiţelor mele”, ne povesteşte Nicolae Toma. Omul are deja două fetiţe la şcoala din Izvorul Rece, a treia urmând că la anul să meargă la grădiniţă. Drumul lung şi greu de parcurs le face însă viaţa grea copiilor, iar nea Toma e hotărât ca cele mici să nu treacă prin ce a trecut el până acum.

Salvarea şi pompierii nu au drum pe la Liliacu
Drumul de întoarcere e la fel de greu. De data aceasta avem norocul să fim luaţi de către un sătean într-un IMS scos parcă dintr-un muzeu. „Domnule, aici de fapt nu e drum. Primul care are curaj să intre cu tractorul sau cu IMS-ul prin zăpadă sau şleauri e şi primul care trasează drumul pentru întregul an”, ne povesteşte şoferul ce mânuieşte cu măiestrie volanul maşinii sale scoase din uz de ani de zile. Tot şoferul ne povesteşte că o maşină a pompierilor sau una a salvării ar fi inutilă în condiţiile în care numai maşinile de teren, şi acelea cu mare greutate parcurg drumul până la poalele Liliacului. Am fi dorit să aflăm de la autorităţile locale ce se va întâmpla în viitor cu oamenii ce locuiesc în acel cătun izolat. Din păcate, prin primăria din Stoileşti nu era nici urmă de oficial, care să ne spună cam ce s-a făcut pentru a le amenaja localnicilor măcar un drum mai de Doamne ajută. Sus, pe uliţele cătunului , oamenii pomeneau de vecinii lor din comuna Dănicei, unde, spun ei, primarul a reuşit să amenajeze drumuri pe coclauri asemănătoare cu cele din Stoileşti. (Sergiu MIR)